05/10/2026
Mai multă lume mi-a spus de curând: „Trebuie să fii foarte curajoasă să vorbești despre toate lucrurile astea. Nu ți-e teamă că ai putea să superi oameni?”
Nu, nu mi-e teamă. Și, sincer, nici nu cred că e nevoie de curaj ca să spui ce gândești. Cred că este, pur și simplu, responsabilitatea noastră să o facem.
Am ajuns să fim atât de preocupați să nu supărăm pe cineva prin ceea ce spunem, încât de cele mai multe ori alegem să nu mai spunem nimic.
Tăcem la masă când cineva face o glumă umilitoare. Ne gândim de două ori înainte să facem cuiva un compliment, de teamă să nu fie interpretat greșit. Dăm aprobator din cap la workshopuri care promit să ne „vindece toate traumele” într-un singur weekend și nu punem întrebări când cineva ne spune că boala poate fi vindecată cu tot felul de poțiuni și că medicina vrea să ne facă rău.
Și nu pentru că nu vedem. Vedem. Dar ne este teamă de reacții. De etichete. De ce vor spune ceilalți despre noi.
Nu știu exact cum, dar am ajuns să credem că, dacă respectăm un om, trebuie să acceptăm și tot ceea ce face.
Respectul nu înseamnă că trebuie să fiu de acord cu tine.
Compasiunea nu înseamnă că trebuie să tac.
Toleranța nu înseamnă că orice este în regulă.
Iar libertatea de exprimare nu înseamnă să spui orice, oricum, fără să-ți pese de ceilalți.
Putem să spunem lucrurilor pe nume și să rămânem oameni decenți. Putem să nu fim de acord unii cu ceilalți fără să ajungem să ne urâm pentru asta.
Pentru mine, să vorbesc despre lucrurile astea nu este un act de curaj. Este o responsabilitate pe care cred că o avem cu toții.
Pentru că, dacă ajungem cu toții să ne fie teamă să spunem ceea ce gândim, nu devenim o societate mai tolerantă. Devenim doar o societate în care lucrurile care contează cu adevărat rămân nespuse.
Sunt curioasă dacă și voi simțiți asta. Unde ați observat-o?
