16/05/2025
RO: Împărtășesc foarte rar reflecții personale pe rețelele de socializare. Cei care mă urmăriți știți că, în general, distribui materiale legate de vocația mea profesională (protecția patrimoniului construit), punând accentul și în acestea pe mesajele pozitive.
Exprim idei sociale sau politice și mai rar decât pe cele profesionale. Ultima postare de acest gen datează din primăvara anului 2021, când am fost profund revoltat de faptul că, în ciuda existenței opțiunii vaccinării, s-a decis din nou închiderea școlilor (Covid). Nu din lașitate evit să împărtășesc gânduri, ci pentru că nu consider eficientă – sau chiar posibilă – oportunitatea unui dialog constructiv în acest format.
De ce scriu totuși acum? În ciuda faptului că în „bula” în care mă aflu eu – și, probabil, toți cei care vor citi această postare – suntem de aceeași părere: duminică vom vota pentru Europa unită, pentru valorile create prin muncă umană și dedicată, pentru sensibilitatea socială etc., etc., în persoana lui Nicușor Dan.
Nici nu intenționez să argumentez aici din vreo perspectivă anume – mulți au făcut-o deja, mult mai bine și mai aprofundat decât mine, din unghiuri raționale și emoționale, științifice și creștine deopotrivă.
Totuși, două aspecte nu-mi dau pace de zile (săptămâni, luni) întregi și simt că trebuie să le clarific în scris. Vă invit la o mică călătorie în timp, în trecut.
Prima este o paralelă deja invocată de mulți: în urmă cu un sfert de secol, în anul 2000, am fost nevoiți să alegem între două rele – Vadim Tudor, extremist de dreapta, și Iliescu. Probabil faptul că și astăzi prefer umorul atunci când încerc să gestionez frustrările se datorează faptului că am crescut cu bancurile lui Hofi, Nagy Bandó András, duo-ul Markos–Nádas și cu cele despre Ceaușescu, spuse doar pe ascuns.
Gluma, foarte răspândită în 2000, suna așa:
Un om prost merge la un chirurg, plângându-se că nu știe pe cine să ștampileze la alegeri și cere un transplant de creier. Doctorul îl acceptă și efectuează o mică intervenție de implant. Pacientul se trezește și spune:
– Mulțumesc, domnule doctor, acum știu, știu sigur: trebuie să votez cu Vadim! Plec imediat!
– Nu, nu, ați înțeles greșit, domnule, acesta a fost doar primul pas. Vă rog, liniștiți-vă, urmează să vă pregătim pentru o nouă operație.
După următoarea intervenție:
– Domnule doctor, vă mulțumesc din suflet, m-ați salvat de la a face o greșeală enormă! Acum știu că doar Iliescu ne poate conduce! Merg la vot!
– Nu, nu, ați înțeles greșit, domnule, acesta a fost doar stadiul intermediar. Vă rog să vă liniștiți, urmează să vă pregătim pentru o altă operație.
După noua intervenție:
– Domnule doctor, vă mulțumesc. Sunt un om inteligent... doar că nu înțeleg ce caut eu încă în această țară?
Și în cele din urmă, răul cel mai mic a câștigat detașat. În 2007 – după întârzieri și amânări – am reușit să aderăm la Uniunea Europeană. Ni s-au deschis oportunitățile, iar mulți oameni (și cei) inteligenți au rămas acasă, au muncit, au construit. Desigur, mereu e loc de mai bine... dar în mii de cuvinte am putea descrie toată dezvoltarea materială și spirituală, toată îmbogățirea pe care ne-au adus-o acești ultimi 25 (sau 35) de ani – și pe care am realizat-o împreună, cu toții.
Astăzi, dintr-un punct de vedere, situația e mult mai bună: primarul general al Bucureștiului e o alegere bună – nu e fost comunist, etc. – iar alegându-l pe el, putem continua să construim. Alternativa ar fi o regresie — o călătorie înapoi, tot mai adânc, într-un trecut apăsător.
Ajungem, în această călătorie în timp, la cea de-a doua idee: momentul din 1985, când au fost desființate și ultimele licee cu predare exclusiv în limba minorităților. La cursurile de Drept constituțional și Economie politică, lecția începea astfel: noi, românii de limbă maghiară / germană etc. (atenție: nu maghiari, secui, sași, sârbi, turci, tătari, etc.!), suntem cetățeni ai Republicii Socialiste România. Țara noastră este o „democrație populară suverană, independentă, unitară și indivizibilă, aflată sub conducerea Partidului Comunist Român și a secretarului general, tovarășul Nicolae Ceaușescu.”
Când am auzit pentru prima dată – și apoi din ce în ce mai des, din păcate la nivel global – expresia „suveranitate” (fără a contesta că globalismul are destule părți negative), am simțit cm revin la suprafață amintiri adânc dureroase, pe care le crezusem pentru totdeauna îngropate în trecut. Amintiri precum: pe lângă transformarea liceelor minorităților naționale în școli mixte, nu era permisă utilizarea denumirilor localităților sau a toponimelor în limbile acestora, nici măcar în presa scrisă, și bineînțeles, nici pe tăblițele de la intrarea în localitate.
Câteva amintiri economice: magazine goale, pâine pe cartelă, produse lactate tot pe cartelă – dar doar pentru copii și diabetici (aproximativ 7 litri pe lună; bineînțeles, și pentru asta trebuia să stai la coadă, căci dacă nu cumpărai rația alocată pentru o anumită zi, nu mai aveai voie s-o recuperezi în ziua următoare…). Pentru carne (însemnând, de exemplu, doar tacâmuri de pui), rar se forma coadă (pentru că pur și simplu nu aprovizionau) – spre final, doar prin îmbrânceli sau bătaie mai puteai prinde un loc. Pe noi, copiii, mereu ne dădeau afară din rând… Buteliile cu gaz se puteau schimba la marginea orașului – duceam pe bicicletă cele goale, care erau mai ușoare, cam 5 kilometri. „Noroc” că nouă, copiilor, nu ne era permis să facem schimbul (nu eram considerați „persoane”!), așa că puteam cel puțin să o ajutăm pe mama noastră, care ne creștea singură, să ducă înapoi acasă butelia plină și extrem de grea.
Acei foarte puțini – norocoși sau „aleși” – care aveau un autoturism Dacia 1100 sau chiar (lux!) 1300, nu puteau circula duminica, la finalul săptămânii de muncă de șase zile, atunci când doreau: doar o dată la două weekenduri. Puterea – pentru că putea – impunea regula ca într-un weekend să circule doar mașinile cu număr par, iar în următorul, doar cele cu număr impar.
Și așa cm am putea enumera în mii de cuvinte, pe pagini întregi, beneficiile aduse de democrație, aderarea la UE și cooperare, pe cealaltă parte în egală măsură am putea aduce exemple despre limitarea drepturilor și libertăților (desigur, cei care erau pe „liste negre” pot vorbi și mai îndelungat – eu am oferit aici doar câteva exemple de traume trăite de omul de rând, cel care nu intrase în vizorul Securității).
Și am ajuns la sistematizarea teritoriului (distrugerea satelor). Chiar și înainte, dar mai ales atunci, statele lumii au început să se opună ferm – amplificând vocile puține dar curajoase, venite din interior, ale celor care protestau cu mari riscuri: „Stop! Până aici și nu mai departe!”
Iar ce a fost răspunsul regimului? „Ne simțim jigniți! Nimeni să nu se amestece în treburile interne ale țării. România este un stat național suveran!”
Eu nu pot uita ce conținut real avea cuvântul „suveranitate”. Îmi pare rău că mulți l-au uitat – pretutindeni în lume.
Mi-e teamă pentru comunitatea construită pe cooperare, toleranță și deschidere – o comunitate de oameni, națiuni și etnii.
Vă rog, nu presupuneți că suveranitatea este neapărat și exclusiv un lucru bun. Pentru că în ea își pot găsi foarte ușor locul toate spiritele rele ale unui trecut care nu este chiar atât de îndepărtat.
O alegere greșită ne poate purta în această călătorie în timp și mai adânc în trecut – dincolo de întunericul blocului socialist de est: spre teroarea roșie și cea albă, cele două războaie mondiale, colonialism sau războaiele recurente ale statelor naționaliste.
Deși am început cu un banc, finalul acestei postări a devenit sumbru.
Să nu lăsăm ca întunericul să se aștearnă din nou peste societățile noastre!
Să alegem calea mai grea, dar cu adevărat valoroasă: responsabilitatea, informarea, gândirea, munca, cunoașterea, cooperarea, dezbaterea democratică, respectul, empatia – și da, și credința.
(Știu, sună cam patetic…)
P.S. Ilustrația prezintă lucrări de restaurare complet finalizate (în principal) din fonduri europene, la care micuța noastră echipă a avut ocazia să contribuie.
